Munchen-ul s-a dovedit a fi mai colorat decât mi-l imaginasem, cu clădiri „serioase”, dar împodobite discret cu detalii plăcute, în nuanţe vii. Chiar dacă vremea a fost cam cenuşie, oraşul ne-a arătat o faţă prietenoasă şi veselă, poate şi pentru că urma un carnaval, iar pregătirile din centru erau în clocot. Am văzut mulţi oameni cu peruci, îmbrăcaţi în culori ţipătoare şi costume care de care mai fanteziste, cu tatuaje şi coafuri exotice, aşa că m-am tot întrebat unde sunt nemţii ăia serioşi şi duri

Traficul este lejer, metroul – foarte bine organizat, iar străzile – largi, aerisite, mărginite de clădiri şi biserici solide, dar simple.

Casele cu arhitectură veche, majoritatea bine întreţinute, sunt foarte frecvente, dar am văzut şi multe blocuri ultramoderne de sticlă (în cartiere separate, desigur), cu forme îndrăzneţe, unele de-a dreptul ciudate.

Deşi clădirile nu sunt împopoţonate, am descoperit totuşi statui interesante:

Am remarcat ceasuri la aproape fiecare colţ de stradă

Primăria din Marienplatz m-a dus cu gândul la Domul din Milano

Cum n-am avut prea mult timp la dispoziţie, am făcut un tur mare cu autobuzul turistic şi am văzut din mers o parte din clădirile şi zonele mai importante ale oraşului. Chiar dacă audio-ghidul a lăsat de dorit – foarte puţine informaţii – , iar ghidul live turuia mai mult în germană şi într-o engleză pentru nemţi, a fost o plimbare relaxantă. Bineînţeles că mi-ar fi plăcut să văd pe îndelete mai multe dintre ele, dar pentru o mini-excursie turul turistic a picat la ţanc. În rest, rătăcirile/plimbările pe străduţe şi prin parcuri au fost foarte plăcute, deşi sunt convinsă că vara, când totul e verde şi înflorit, e mult mai frumos.

Castelul Nymphenburg

Clădirea BMW

Am fost încântată de un magazin Sonnentor pe care l-am descoperit din întâmplare la metrou, cu multe bunătăţi, ceaiuri, mirodenii şi dulciuri. Mai ales în centru, am observat multe magazine cu ciocolată şi dulciuri, aşa că mi-am făcut provizii

Gastronomic vorbind… să zicem doar că bucătăria germană nu se numără printre preferatele mele Am încercat diferite feluri tradiţionale, dar un meniu compus din bere, cartofi, cartofi, cârnaţi, crenvurşti, prăjeli, bere, covrigi, cartofi, ştrudel clar nu mă încântă.

La Casa Berii a fost multă voie bună, bineînţeles bere gârlă, muzică din biciuri şi domni în pantaloni scurţi şi cu burtă dansând de zor.

Cum mâncarea germană mi s-a părut uleioasă şi grea, am dat-o mai mult pe bucătăria italiană şi internaţională. Din fericire, există şi locuri tare drăguţe unde poţi să mănânci o salată normală sau nişte paste delicioase.

La Baracca – design super, mâncare ok, plating simpatic, meniu cu touchscreen şi card

L’Osteria - aici am savurat nişte paste delicioase, alături de o salată pe gustul meu şi m-am minunat în faţa tiramisu-lui uriaş.

Aroma – o cafenea-bistro-magazin cu multe bunătăţi şi lucruşoare simpatice, amenajată prietenos, cu atenţie la detalii: un loc fix pe aceeaşi lungime de undă cu sufleţelul meu. Mi-a părut rău că mâncasem înainte şi nu am putut să mă înfrupt din pastele aburinde, însă mi-am luat o prăjitură cu cioco şi un biscuit. Pentru acasă am cumpărat ciocolată, care mi-a fost dată într-o pungă făcută din hârtie de ziar. Practic, estetic şi eco

——————-

Chestia incredibilă şi marea dilemă cu care am rămas: cum, CUM să nu existe un non-stop în tot oraşul, iar supermarketurile şi magazinele să se închidă la 8 seara?????

————-

Mai multe detalii despre “Miercurea fără cuvinte” aici

——–

Sursă background

„Happiness is not having what you like, but liking what you have”

Mi se pare foarte adevărată zicerea asta; cred că fericirea stă mai mult în atitudine, decât în ceea ce avem sau facem. Înseamnă să avem puterea să scormonim prin praful de fiecare zi, prin noroi chiar, şi să găsim bucăţele de diamante acolo unde nu am fi crezut. E tare ciudat când ele stau mari şi strălucitoare în faţa noastră, dar noi nu le vedem şi preferăm să ne plângem de cele câteva firicele de praf.

Oricât de mult ai avea, poţi fi în continuare nemulţumit, dacă ai uitat să trăieşti cu zâmbetul pe buze şi să te bucuri de ceea ce eşti. După ce ai ajuns în posesia unui job sau a unei afaceri din care câştigi bani, vrei, de exemplu, o maşină de fiţe. Apoi un elicopter, un partener perfect, un restaurant, un hotel, un lanţ hotelier; apoi un ziar, un ziar şi un post tv, apoi un trust media, apoi un partid. După, ai vrea parcă şi o funcţie publică de seamă, să fii preşedinte, preşedinte de onoare etc.

Nu e nimic condamnabil în a dori să ai sau să fii mai mult, în a evolua şi a te schimba; dimpotrivă. Însă e trist când faci asta fără să fii nicio clipă fericit şi sperând cu disperare că ceea ce vei deveni te va face, în sfârşit, împlinit. Goana după perfecţiune şi după fericirea totală se trasformă într-o vânare de vânt dacă nu guşti din viaţă (în felul tău). Uiţi să te bucuri de priveliştea de pe drum, crezând că doar destinaţia îţi va aduce împlinire.

Sigur că nu putem fi în orice moment fericiţi, ar fi absurd. Însă putem învăţa să apreciem mai mult ceea ce avem ACUM şi să fim recunoscători pentru asta.

——–

Sursă imagine

Ingrediente:

- gutui coapte alintate cu puţină scorţişoară

- biscuiţi delicioşi de la Fibrio

- câteva migdale crude

- un ceai cald şi aromat de grepfruit roz cu o bucăţică de ghimbir

- o păturică moale şi călduroasă şi o pernă confortabilă

- o carte bună şi chef de citit

Se amestecă şi se savurează împreună într-o seară perfectă de februarie

Not a red rose or a satin heart.

I give you an onion.
It is a moon wrapped in brown paper.
It promises light
like the careful undressing of love.

Here.
It will blind you with tears
like a lover.
It will make your reflection
a wobbling photo of grief.

I am trying to be truthful.

Not a cute card or a kissogram.

I give you an onion.
Its fierce kiss will stay on your lips,
possessive and faithful
as we are,
for as long as we are.

Take it.
Its platinum loops shrink to a wedding-ring,
if you like.

Lethal.
Its scent will cling to your fingers,
cling to your knife.

Ceapa este cam hulită din cauza mirosului şi asocierea cu iubirea poate părea nepotrivită. Nu ştiu câţi dintre noi s-au gândit vreodată să dăruiască persoanei iubite o legumă… Dar poezioara asta face ca ceapa să fie atât de romantică şi simpatică, încât e imposibil să nu-ţi apară un surâs pe buze. E interesant cum un lucru atât de simplu devine special dacă este îmbrăcat într-o poveste frumoasă.

Ce-mi place cel mai mult la poezia de mai sus este că ne face să vedem dincolo de şabloane. A face un cadou deosebit persoanei dragi înseamnă să trecem de clişeul – lipsit de creativitate aş spune eu – al trandafirilor roşii, al inimioarelor şi al orătăniilor de pluş. Sau peste parfumuri scumpe şi bijuterii de firmă. Asta nu înseamnă neapărat că trebuie să dăruim o ceapă Însă ar fi frumos ca atunci când oferim un cadou  să alegem în special cu inima şi să ne folosim mai mult imaginaţia.

—–

Sursă imagine

Sursă poezie

Unii oameni au nevoie să-nveţe să spună Nu. Fiindcă, de fiecare dată când spun Da, îşi spun Nu lor înşişi.

Danny Wallace – „Yes man”

Să mai spunem din când în când “Da” şi sufletului nostru

Supraalimentarea nu reprezintă doar teritoriul celor supraponderali. Chiar şi unii oameni slabi îşi pierd controlul puşi faţă în faţă cu mâncăruri îmbietoare. Cu cât mâncarea oferă mai multă plăcere, cu atât este mai puternică experienţa care creează comportamentul automat; acesta este pericolul obiceiului. Dar formarea obiceiului are şi potenţial de a face bine. Dacă învăţăm să inversăm totul, putem, în cele din urmă, crea noi obiceiuri, care să ne motiveze să urmăm alte surse de plăcere, mai sănătoase.

Conştientizarea este primul pas pentru a înfrunta supraalimentarea. Aceasta se referă la cunoaşterea riscului unei anumite situaţii şi la inventarul stimulilor, contextelor şi semnalelor care vor conduce la mâncat.

Apoi, adoptăm comportamentul competitiv, care constă în planificare: să ştii cum acţionezi când creierul tău primeşte o invitaţie nedorită. De exemplu, mergi pe un drum diferit de la serviciu spre casă pentru a evita cofetăria care te tentează. Atunci când suntem expuşi la numeroşi stimuli nu ne putem concentra asupra procesului de deprindere a unui nou tip de comportament, deci este necesară îndepărtarea tentaţiilor. Asta nu înseamnă că nu vom mai călca niciodată într-o cofetărie, ci că mai întâi este bine să redobândim controlul asupra poftelor. Este de asemenea necesar să punem ordine în ceea ce priveşte modul în care ne hrănim, prin planificarea meselor, alegerea alimentelor sănătoase şi stabilirea unor meniuri pe care să le respectăm.

Acţiunile noastre sunt ghidate de gânduri, motiv pentru care este bine să intervenim şi pe acest palier, formulând gânduri care concurează cu cele vechi şi ajută la anihilarea lor. Să ne schimbăm atitudinea faţă de acele alimente care ni se par gustoase, dar în realitate sunt nocive şi să ne încurajăm constant progresele.

În demersul nostru de deprindere a unor obiceiuri alimentare sănătoase ne poate ajuta susţinerea celor din jur, iar spijinul lor ne poate împiedica să cedăm hiperalimentării condiţionate. Să căutăm însă susţinerea unor oameni care mănâncă la rândul lor sănătos.

Pentru unele persoane răspunsul reflex în faţa stresului este obiceiul de a mânca. Recunoaşterea sentimentelor pe care le trăim şi descrierea lor ne ajută să fim obiectivi în găsirea altei soluţii în afară de mâncat. Să ne întrebăm doar atât: „Mă va ajuta cu adevărat mâncarea să fac faţă acestei probleme?” Şi, dacă suntem sinceri, răspunsul va fi „nu”.

Dacă o persoană are succes suficient de des la refuzarea unui stimul, intensitatea lui va scădea în timp ce învăţarea nouă va lua locul celei vechi. Să fim tranşanţi şi hotărâţi şi cu siguranţă vom reuşi să învăţăm să ne bucurăm de măncare, fără a cultiva o obsesie, iar actul de a ne hrăni va fi bucurie şi nu dependenţă.

PS: Vă recomand şi un video cu David Kessler, în care acesta îşi expune ideile cu privire la supraalimentare:

http://fora.tv/2009/05/08/The_End_of_Overeating_Dr_David_A_Kessler

 Nu numai zahăr, grăsimi şi sare. Nu numai multisenzorial. Ci toate acestea şi mult uau alături. Trebuie să iasă în evidenţă. Totul trebuie maximizat. Să fie puternic. Trebuie să construim o văcuţă mov care se va instala în mintea consumatorului.

Cum se face că, uneori, mâncăm şi simţim că nu ne mai putem opri?
De ce mâncăm mai mult decât avem nevoie?
Ce ne face să ne pierdem controlul asupra hranei şi să consumăm cantităţi tot mai mari de alimente nu tocmai hrănitoare?
Cum se declanşează pofta şi de ce este atât de greu să îi rezistăm?

La toate aceste întrebări răspunde David A. Kessler, medic şi fost comisar al Administraţiei pentru Alimente şi Medicamente. El trage un semnal de alarmă asupra pericolelor supraalimentării, din care societate modernă a făcut o adevărată cultură, susţinută şi întreţinută cu abilitate de industria alimentară. O mare parte din carte este dedicată tehnicilor utilizate de companiile din domeniu pentru a atrage consumatorii şi a-i determina să cumpere cât mai mult.

Mâncarea a devenit mai rapid disponibilă în ani 1970-1980 şi de atunci paradigma alimentaţiei s-a schimbat total: tehnicile moderne de producţie fac mâncarea mai ieftină, mai accesibilă şi mai uniformă. Alimentele rafinate se topesc în gură, consumându-se repede, iar noi nici nu ne dăm seama că mâncăm, înghiţind cantităţi uriaşe de produse care nu ne hrănesc. În plus, a avut loc o prăbuşire în structura meselor, distincţia dintre mese şi gustări a devenit din ce în ce mai neclară; am ajuns să mâncăm tot timpul, indiferent de locul în care ne aflăm. Toate aceste obiceiuri încurajează consumul crescut de alimente şi, ulterior, hiperalimentarea condiţionată.

Mecanismul hiperalimentării funcţionează pe baza recompensei: în trecut am mâncat bomboanele x şi m-am simţi bine, mi-au plăcut. Astfel, când le văd din nou mă simt stimulat, deoarece ştiu că voi fi satisfăcut. Iau o bomboană, o mănânc şi primesc recompensa. Plăcerea ne determină să repetăm acest comportament şi astfel un proces continuu de stimul-dorinţă-recompensă este pus în mişcare şi devine obicei. Industria alimentară încurajează acest proces prin produse apetisante şi reclame care promit nu hrană sau satisfacţie, ci sentimente.

Zahărul, grăsimile şi sarea ne fac să consumăm mai mult zahăr, grăsimi şi sare. Ele amplifică pofta, fac mâncarea apetisantă şi îi măresc valoarea hedonistică. Industria alimentară urmăreşte găsirea echilibrului dintre acestea într-un produs, pentru a oferi plăcerea maximă consumatorului. Nu se mizează pe un singur stimul senzorial, ci pe multiple senzaţii de „uau”, la care contribuie şi substanţele chimice, ce pot substitui aproape orice aromă. Astfel, companiile „adaptează” mâncarea, inclusiv produsele tradiţionale, adăugând un cocktail de sare, zahăr şi grăsimi pentru a ne face să consumăm mai mult. Ca şi consecinţă, cele mai multe dintre alimentele servite în fast food-uri şi restaurante sunt un vehicul pentru cele trei, inclusiv cele care ne fac să credem că mâncăm sănătos, cum ar fi salatele.

Nu doar în fast-food-uri, dar şi în multe restaurante, mâncarea este din ce în ce mai des “asamblată”, în loc să fie gătită. Dispare gătitul adevărat şi creativitatea, iar bucătăriile se trasformă în “şantiere de construcţii”. Acesta este preţul plătit pentru siguranţa gustului. Aşa cum sugerează şi George Ritzer în „Mcdonaldizarea societăţii”, la fast-food mâncarea are acelaşi gust, oferind predictibilitate şi siguranţă într-o lume mereu în schimbare. Gustul hambugerului mâncat ieri la Mc va fi acelaşi cu cel de astăzi şi de mâine, indiferent de locaţia aleasă, de zonă sau chiar ţară.

„Strange how a teapot can represent at the same time the comforts of solitude and the pleasures of company”

Anonim

După părerea mea, bucuria de a trăi e minunat sintetizată de o ceaşcă de ceai, băută într-o după-amiază târzie la adăpostul unei ceainării cochete, într-o companie plăcută. Îmi imaginez că la fel cred şi cei de la Joie de Vivre, o ceainărie recent deschisă în Bucureşti, într-o căsuţă discretă vecină cu Academia Militară.

Rafinată şi jucăuşă în acelaşi timp, ceainăria te întâmpină cu fotolii şi canapele confortabile, unde îţi vine să te întinzi şi să te topeşti între pernuţele moi, colorate, eventual să joci table sau să citeşti o carte bună şi să nu mai vrei să pleci. Albumele, cărţile şi jocurile din mica bibliotecă sunt numai bune pentru a-ţi provoca mintea şi sufletul, acompaniate de un ceai cald sau de o ciocolată cremoasă.

„Cultul” ceaiului este bine evidenţiat pe un perete unde sunt expuse, într-o dezordine studiată, tablouri de diferite mărimi şi culori cu delicioasa licoare, imagini şi citate. Gânduri despre ceai (ca cel de mai sus) se găsesc şi în meniu, pe care e o plăcere să-l răsfoieşti, căci e o adevărată operă de artă; micuţ, generos, te îmbie cu tot felul de bunătăţi, care mai de care mai gustoase. Pentru că Joie de Vivre e o căsătorie simpatică între o ceainărie şi un mini-bistro, aici se găsesc, pe lângă ceaiuri, şi supe, salate, quiche, sandviciuri, paste, deserturi.

Joie de Vivre e un loc unde revii cu drag şi te simţi de fiecare dată ca într-un cuib de vise, care te învăluie binevoitoare şi te călăuzesc cu drag. Rafturile cu bunătăţi de luat acasă te îndeamnă să prelungeşti magia dincolo de uşa ceainăriei, în intimitatea propriei locuinţe.

Adresă: Str. Nicolae Paulescu nr. 61 (lângă Academia Militară), Bucureşti

Program:  Luni – Duminică: 12:00 – 00:00

Facebook: http://www.facebook.com/JoieDeVivre.SalonDuThe

Web: http://ceainaria-joiedevivre.ro